„ROCKescu”, despre eroi sensibili și muzica rock în comunism
http://hyperliteratura.ro
Acum vreo săptămână eram la bere și Andrei mi-a dat o carte: ROCKescu, de Cristian Ghica. Am răsfoit-o un pic în lumina aia difuză, se-nțelegea bine cu fundalul pe care cânta cam tare Deep Purple. Am zis că trebuie s-o citesc, că prea-mi suna a poveste familiară. Zis și făcut.
Două zile mai târziu, într-o duminică, m-am așezat în pat și am citit-o. Nu mi-a luat mult, dar senzațiile și stările prin care m-a trecut sunt indicibile și nici n-au termen de garanție. Mi-am amintit cu nostalgie de perioada mea de rebeliune din liceu, când ascultam toate națiile de metal din liceu, intram pe Romanian Metal Torrents și-mi luam toate albumele noi de la fiecare trupă și le ascultam până când știam fiecare acord pe de rost. Tot atunci dormeam noaptea pe Children of Bodom, trupă pe care am început s-o ascult grație unui fost prieten care-mi cauza toate frustrările posibile, dădeam boxele la maxim când mă enerva maică-mea, și din ele îmi urla mereu Dimmu Borgir și în fiecare seară trăiam depresii majore pe melodii de la Anathema sau Saturnus.
La fel ca băieții din carte – Sol, Klaus, Iorga, Broscaru și Piticu – în liceul meu se construise o întreagă comunitate de rockeri. Noi, fetele de la filo, eram alea care ieșeau mereu pe hol în pauze și se holbau atent la gașca de rockeri de la mate-info, tipii ăia care ieșeau mereu împreună la țigară. Au devenit prieteni buni încă din prima zi din clasa a noua, parcă de la o primă privire au împărțit același gust pentru bărbi lungi, plete, tricouri negre și geci de piele și telefoane din care răsunau mereu muzici supărate. Eram și noi câteva fete, dar n-am reușit niciodată să fim un grup la fel de unit cum erau ei, deși ascultam aceeași muzică și ne plăcea de fiecare pe rând. Erau sexoși.
Nu mi-a fost greu exercițiul de imaginație când am citit cartea lui Cristian Ghica, ba chiar l-am înțeles foarte bine, deși n-am trăit aceeași perioadă. Băieții din gașca de „golani” din ROCKescu descopereau muzica împreună, pe măsură ce mai făceau rost de câte un album și se întâlneau și stăteau cu toții doar ca să se bucure de muzică și de fiecare acord în parte. Erau câțiva adolescenți cu păr vâlvoi și tricouri negre care găseau libertate în muzică, libertatea pe care n-aveau unde s-o găsească într-o perioadă în care erau aplaudate personalitățile trase la indigo. Da, e vorba de perioada comunistă în care rockerii erau „golani” și n-aveau cum să-și manifeste identitățile fără să fie considerați agresivi, vulcanici sau violenți. Cristian Ghica ne descrie cum în societatea aia colectivistă s-a format un grup de băieți pe care i-a unit muzica: Depeche Mode, Metallica, Sepultura, Kreator și-așa mai departe.
În gașca aia apare la un moment dat ROCKescu, un fel de mentor pentru care identificarea cu un rocker dobândise alte valențe: aspira la un scop măreț tocmai pentru că asculta muzica asta și pentru că înțelegea lumea mai bine. Un „golan” în adevăratul sens al cuvântului. Acest ROCKescu îi unea pe toți ceilalți, îi chema la el acasă să asculte muzică împreună, discutau filosofie, istorie, politică și căutau cu toții să aibă unde să se exprime. Erau în perioada în care aveau nevoie să-și declare afinitățile. Tot citind, m-a încercat o tristețe, deși eu n-am trăit acele timpuri.
Știu doar că și-n vremurile mele rock-ul este o stare de spirit, o metaforă pentru libertate. Eu n-am trăit rock-ul din comunism pe pielea mea, n-am auzit ritmul lent al magnetofoanelor, nu știu care-s șlagărele perioadei, n-am pierdut timpul la cozile de la alimentară și nici nu știu cum e să ai doar două ore de televizor pe zi. Dar am trăit mândria mea de a fi rocker și sentimentul că fac parte dintr-un regn diferit, pentru care viața se transpune în sunete de chitară, tobe, bas și versuri sensibile.
Știți cum se zice: o frază, o sintagmă, un nume de trupă îți pot aduce în cârcă o grămadă de amintiri. Așa a fost și la mine. Am redescoperit rock-ul și am învățat despre forma de exprimare din perioada comunismului, o perioadă despre care eu doar am citit. Am aflat cum muzica asta atingea o coardă sensibilă în fiecare fan și cum o geacă de piele putea fi cel mai mare vis al cuiva. Am trecut prin perioadele de formare a unei întregi comunități în jurul câtorva draci care descopereau muzica pe măsură ce aveau acces la ea, sau pe măsură ce unul dintre ei mai primea un album de undeva și se întâlneau cu toții să se bucure de el. ROCKescu îi unea, el reprezenta definiția unui rocker veritabil, era individul care trăia cu un altfel de scop, unul din ăla căruia cărțile de motivare sau dezvoltare personală îi spun „higher purpose”.
Noi ăștia din generația mai tânără n-am avut probleme din astea, la mine n-a răcnit niciun gabor pentru că ascultam muzică tare în centrul orașului, am aceeași geacă de piele de la 18 ani și are o combinație mirosuri de țigară și bere ascunse în căptușeală, dar pariez că sentimentele mele la ascultarea oricărei piese din carte n-a fost la fel de intens. Ce-i drept, ca și băieții din carte, am simțit mereu că fac parte dintr-o altfel de comunitate, mă simțeam superioară altora, muzica rock îmi dădea impresia că înțeleg lumea mai bine. Și eu, ca și ei, judecam oamenii din jur prin prisma muzicii pe care o ascultau. Dar mi-era bine așa, parcă trebuia să-i trec printr-un proces de inițiere doar ca să vorbesc cu ei.
Cristian Ghica încheie romanul satiric și descrie intervenția găștii de rockeri în revoluția din 1989, povestește călătoria lor la mare, în Costinești, și sentimentul de empatie care se naște în această comunitate, deși nu toți indivizii se cunosc personal. Îl cunosc, l-am trăit, îl trăiesc. ROCKescu rămâne figura sacrosanctă și anarhică ce trăiește cu scopul de a lupta pentru libertatea prietenilor lui și care nu renunță la asta. El știe că rockerii au nevoie să se poată exprima. Cumva, pentru mine, asta-i definiția muzicii rock.
Finalul cărții îmi confirmă ideea că oamenii ăștia au înțeles libertatea mereu altfel, că s-au bucurat altfel de ea și că știu și azi că trebuie să te chinui ca s-o ai, au tras-o pe nas și au învățat să trăiască pentru ea. Mereu am crezut că rockerii sunt niște eroi sensibili care își maschează „golănia” și neputința de adaptare prin bărbi lungi și neîngrijite, haine negre, bocanci și geci de piele, ancorându-se în spatele unei figuri agresive care nu-i forțează să fie produse ale societății (de consum).
Volumul ăsta mi-a venit mănușă, e o altă filă din istoria rock-ului din România, o privire din interior a vieții rockerilor din comunism, o analiză subiectivă scrisă de cineva care a trăit atunci și mi-a vorbit pe limba mea pe care am înțeles-o și cu care am empatizat cu fiecare pagină. Închei prin: „Rock your heart out” și „Noi suntem ROCKERI. Iubim muzica bună. Iubim creația lui Dumnezeu. Spiritul de rocker nu poate fi înțeles de cineva din afară. Sufletul nostru este mare, încăpător, spiritul ne este ascuțit. Misiunea noastră este să iubim, nu să distrugem.”
http://hyperliteratura.ro/rockescu-despre-eroi-sensibili-si-muzica-rock-in-comunism/
